a Nazione
Vous souhaitez réagir à ce message ? Créez un compte en quelques clics ou connectez-vous pour continuer.
Le deal à ne pas rater :
Nike : Jusqu’à 50% sur les articles de fin de saison
Voir le deal

Mazzeri è Molfàri

Aller en bas

Mazzeri è Molfàri Empty Mazzeri è Molfàri

Message  Sbanditu Mar 29 Avr - 11:02

Mazzeri è Molfàri

Utermine mazzerisimu, l’aghju adupratu da u 1975 in « Le Mazzerisme et le Folklore magique de la Corse », edizioni « ADECEC » Cervioni. Hè u mazzeru un omu qualunque chì, cum’è i so’ antichi, fàce sonnii di caccia. Ind’a caccia mossa, tomba un animale salvaticu (pò esse ancu dumesticu) è, quand’ellu u volta, ricunnosce ind’un attimu, ind’u grugnu di a bestia, a faccia di unu di u paese, o di u quartieru di a cità, o puru à u mughju di a bestia ferita, a voce cunnisciuta di unu ch’hà da more ind’un numeru sparu di ghjorni ma chì, d’ogni modu, ùn francherà micca l’annu. Ùn hè micca sempre u feritu ch’hà da more : pò esse qualchissia di a so’ famiglia, ma u colpu sarà sempre murtale. Chì sceglie u mazzeru hè un mazzerone chì u si porta cun ellu ad a caccia mossa. Hè sceltu per via d’una debulezza di custituzione o puru d’un carattere malaticciosu attu à rapporti privileggiati cù a Morte. Hè u mazzerismu una sucetà secreta. U fattu più impurtante hè a mandraca, battaglia trà duie pievi geograficamente sfarenti. U campu di battaglia hè per u più una bocca o una foce.

Da a vintina di mandrache, tutte, di a notte di u 31 lugliu à u primu aostu (stampate in « Le Mazzerisme un chamanisme Corse » ed. L’originel. Parigi 1994) si ne pò aghjunghje di l’altre cum’è per indettu, quella trà i mazzeri d’Albitreccia è quelli di Grossetu, vicinu à u ponte Manciagheddu duve correnu dui fiumi chì dividenu i dui paesi. (Infurmatore J. Ambroggi). A pieve o u paese vincitore averà menu o micca morti in cor’ di l’annu.

À parè meu, u mazzerismu – chì, spariti i benandanti di u Tirolu, à u XVIe seculu – hè u solu chì esiste in Europa : veneria di u sciamanismu di u Caucasiu à via di u Danubiu è di u Tirolu, rughjone chì cunnosce e listesse fole chè a Corsica sopra a fabricazione di u brocciu è di a ricotta, u so’ casgiu, Tirolu essendu u nome latinu di u casgiu. Un’ antra via pò esse stata quella di l’Africa, di u Nordu Sardegna. (Vede « Le Mazzerisme est-il un chamanisme Corse ? » ed. C.R.E.T., Nantes, 2a. edizione, 1987).

U Caucasiu hè statu un gran’ paese. Fù quellu di i primi megaliti, di a prima industria di u ferru, di a pulifunia scuperta da i spurtivi bastiacci è da frusteri chì, ascultendule in Tbilissi, a pigliònu per quella di e paghjelle corse. Ci hè da crede chì u mazzerisimu hè un ramu anticu di u sciamanisimu caucasu. Un’ antru ramu d’issu sciamanisimu, l’avemu ritrovu in Ucraina ind’u populu di 300 000 abitanti chì vivenu in Uptsula, forse d’origine Caucasia. Duvimu ista scuperta ad una studiente di Corti, diventata corsa per matrimoniu ma d’origine d’Ucraina, Olena Berezovska, spiràtasi da scrittori cum’è Myrkhaïlo Kutsiovbynsky è Mekhaïlo Nechaiy. I sciamani ucraini si chjamanu molfàri o Gromivnek (da grom : timpesta). Issu termine mi fàce pensà chì, general Timpesta è general Spaventu sò persunaggi di u banghigliacciu (« charivari »), una forma di a cumedia dell’Arte quandu dui veduvi si maritanu è chì duveria esse studiata per via di a so’ grande uriginalità. Una rapresentazione l’aghju vista in Guagnu ind’u 1936, diretta da u merru Paoli. A timpesta face parte di u tempu è u molfàru hè un spezialistu di u Tempu.

Vogliu fà un paragone trà u mazzeru è u molfàru : Ferrandi un scrittore di Cutuli Curtichjatu cunfundia i mazzeri cù i lagramanti, spiriti di a fumaccia. Si dice chì i lanceri di Ghjunchetu pònu lampà qualchi scugnura ben’chì a so’ arma sia a lancia piuttostu chè a cultella. Cum’è i mazzeri, i molfàri facenu un staghju mentre u quale frabicheghjanu una cultella detta cultella di a grandina. A cultella hè ancu un’arma di mazzeri. L’eruditu pruvenzale Fernand Benoit hà scrittu di certi pruvenzali ch’elli tagliàvanu i nuli c’una cultella, ciò ch’elli fàcenu, forse, i lanceri è, di sicuru, i molfàri chì sò cugnumati « i maestri di u fulmine ». À chì hè assaltatu diventa mazzeru.

Un paese d’Alisgiani porta u nome di Tarranu da Tarranis, u diu celticu di a saetta. Hà un’antra spezialità : e so’ sdreie ùn andàvanu micca à u macumissu (1) annantu à a spazzula, cum’è e sdreie preculumbiane ma addossu à l’aspa (“travouil du rouet“), parte di u tilaghju. Francescu Flori, cunsultatu, truvava chì l’aspa cù u so’ chjerchju, era più praticu chè a spazzula per guidà ed e tarranacce ci s’intendianu ! Un pruverbiu ùn dice : « Alisgiani, pisticcine, tessaghjole è sò fasgiane ! » Circhemu altre sumiglie trà molfàri è mazzeri : Aghju scrittu chì quandu aviu sett’anni, sunniavu ch’o eru una stella. Era per mè criscenza è micca viaghju astrale di u corpu à spiritu, u corpu à sale essendu, per indettu, in Ghjunchetu, u corpu fisicu ! Cum’è a Svarge per l’indiani, a strada di e stelle (« voie lactée ») hà, per i molfàri, un sensu particulare. Hè listessa per i Corsi : a chjamanu chjarantana in Corti o in altrò strada di Eroda, di San Ghjuvanni, di San Petru, o Petruculu, di a Madonna, di Santiagu, di Roma, o di U Signore.

Credenu i Corsi chì, quandu una stella si trova à l’eccelsu di u locu chjamatu stella. L’anima di un mortu colla ind’a strada di San Ghjacumu di Cumpustella induve elli vànu i defunti. In Petracurbara, per indettu, induve Paulu Damiani, un paisanu, hà scrittu un libru annantu à u sughjettu, trè lochi di u paese si chjamanu Stella, fiume à stella, teghja à stella. À monte Stellu di Capicorsu currisponde in Costa Azura Esterella, a serra di a stella in Marseglia è, voltu Compustella, parechji nomi di e Pirenee, sia in bascu, sia in spagnolu, ramintanu e stelle.

U dragu (« dragon ») hè sacratu per l’ucraini. Una mandraca si passa à u centru di l’isula di Brittagna, cum’è puru, trà u Pumonte è u Cismonte à u centru di a Corsica : Vizzavona, mandraca trà un dragu rossu, campione di Brittagna, è un dragu biancu quellu di i Sassoni. Cum’è in Corsica principia a battaglia c’un brionu tremendu. Beienu i cumbattanti ind’un tinazzu d’acqua milata (« hydromel »). Per Ucraini di u periodu Scitticu (« scytes »), a bivenda era fàtta di mele è di latte levitatu. U mele hè sempre statu un cibu graditu da i Corsi. Fù Aristeu, natu nantu à e sponde di u Mare Neru, à fà scopre l’apicultura à a Sardegna eppo’ dopu à falla cunnosce à l’isule di u circondu cum’ellu era statu a causa invuluntaria di a morte d’Euridice, e ninfe fecenu more e so’ ape, ma, per appacià a so’ anima, fecenu scappà da e budelle (e trippe) di quattru tori un disamine d’ape… In lu 181, u pretore M. Pinarius massacrò più di 2000 Corsi è impose un tributu di 100 000 libre di cera (L. è J. Jehasse, Histoire de la Corse, Privat editore, 2a. edizione, 1986, Tolosa.) Prima d’i Rumani, i Grechi avianu raziunalizatu duie di e ricchezze naturali più antiche di a Corsica : u mele è a cera. Issu cultu dumesticu per l’ape fece d’ issi prudotti un’ industria cunnusciuta ind’u mondu grecu d’appressu à i scrittori di u 4u è di u 3u seculu (Petru Antonetti, Histoire de la Corse, ed. Robert Laffont, 1973.) I Foceani imponenu anch’elli un tributu di cera è di mele, d’appressu à Diodoru di Sicilia à u 14u seculu (Jehasse, op. cit.). Hè u mele u cibu preferitu di i Molfàri.

Aghju parlatu di l’erba tombalupi (aconit Népal) d’i monti di Cuscione. L’ape, cun altri fiori, ne fàcenu u so’ mele chì à longu andà, pò dà à i Corsi di u Meziornu un cuntegnu allucinatoghju, l’erba tombalupi essendu cunnusciuta per e so’ pruprietà allupicanti, massimu chì cinquant’anni fà, si manghjava più mele chè oghje.

Venimune à u toru, bestia sacra di l’Ucraina. Ind’u meziornu di a Corsica hè un animale psicopompu chì vene à dà l’assaltu à certi peccatori à tal’ puntu chì li si dice ; « t’hà da piglià u toru biancu ! » L’isula hà a forma di un toru anadiomenu (chì esce da l’onda) : a so coda hè Capicorsu, u so spinu Aleria, e so corne Portivechju è Bonifaziu, e so zampe, i so golfi : Portu, Savone, Aiacciu, Valincu ed u so ossu sacru Patrimoniu chì u so vinu hè una benedizione di i Dei.

I Molfàri dànu à i serpi una grande impurtanza. In Corsica ùn ci hè chè serpi o saettoni ch’ùn sò micca velenosi cum’è e vipere. Ci hè un serpu in ogni casa. L’aghju vistu è, vicinu à e case, ùn si tombanu chì ripresentanu quellu chì, d’avu in anticu (« de tout temps »), stàvanu à locu. Hè un generu di tuttemisimu ch’hè stàtu praticatu per indettu ind’a valle di Gravona. Si trovanu parechji nomi in « Aggi ». Quelli di u serpu sò in Serpaggi ; quelli di e mufre, i Mufraggi ; quelli di i ghjuvenchi (« bouvillons, génisses ») i Manzaggi, quelli di l’agnellucci (« agnelets ») i Beveraggi, quelli di i ghjacarucci (« chiots »), i Catellaggi ecc. Annantu à i catelli, eccu un stalvatoghju. Eramu ind’u 1895 in Vizzavona. Una vivariaccia chì cunnuscia u trenu, ùn avia mai vistu vitture. Tandu, ind’a Francia sana ùn ci ne era chè 500. Un ghjornu ch’ella ne vide una o duie francà a foce briunò : « scappate o zitellì ghjunghjenu i catelli di u trenu ! »

Per compie stu capitulu vi diceraghju un antru stalvatoghju chì u m’hà contu u scrittore Petru Vachet- Natali. Avete intesu parlà di a Biscia, un serpone chì si tenia, à u XIIIu Seculu ind’a padula di Cannata di Piraghjola, in piaghja d’Ostriconi. U signore d’issu feu (« fief ») era u Marchese Gugliemu Malaspina di San Columbanu dettu Biancu. I paruchjani di a chjesa di Santa Maria Assunta vivianu sottu a maledizzione d’issu mostru assitatu di sangue umanu. Ùn suppurtava micca di sente a campana à doppiu di a chjesa è tumbava tuttu quellu ch’ellu scuntrava. I paruchjani chjamonu à succoreli à Signor’ Malaspina ch’accettò di cumbatte a Biscia. Un certu Maruvelli di Speluncatu accettò anch’ellu ma ùn andò à u campustoghju (« rendez-vous », Gugliemu Gugliemi XVIIIu seculu). U marchese si chjuse in chjesa c’u so cavallu. Fece sunà a campana. A biscia accorse, s’azzippì contru à l’usciu parechje volte è finì per stancàssi. Tandu u marchese attaccò u mostru ed infine u capimuzzò (« lui coupa la tête »).

Disgraziatamente, u signuru ùn sapia chì u sangue di u mostru era avvelenatu. Asciuvò a fiamma di a so spada ma, quantunque, ci lasciò l’aghette.

Ind’a cappella, dirotta di Santa Maria Assunta, ci si vede sempre a Biscia, sculpita in bassu rilievu sopra à una porta à latu. Hè dinù sculpita annantu à una petra di a listessa cappella, saldata oghje annantu à u soprusciu di a casa Orabona ind’u vicinatu. Annantu à a cappella rumanica d’Aregnu si vedenu dui serpi allasciati chì rapresentanu u Diavule.

Saettoni era dinù a casata di a mamma di a matrigna di Victor Hugo, una cerviuninca. (V. Anton Dumenicu Monti è Roccu Multedo, « Maria Catalina, la belle-mère corse de Victor Hugo » ADECEC, Cervioni, 2a edizione, 1994).

Eccu avàle ciò ch’ellu m’hà contu Petru Vachet- Natali. In cor’ di l’estate 2007, una giovana chjamata Alduina chì ghjera straquata nantu a rena di a piaghja di l’Ostriconi da piglià una cria di sole. Un saettone « couleuvre » vense prestu nantu ad ella è li si inturniò à u so’ bracciu per fragalla trè volte.

Ben chì issu serpu mursicarinu fùssi più chjucu è chè a Biscia fùssi morta quattru seculi fà ista risurghjenza hè quantunque un periculu. À l’armi, o figlioli, a Biscia hè risuscitata !

Stu 14 di ghjennaghju 2008

Roccu MULTEDO

1. Macumissu : in fr. : sabbat.

mazzeri sud nord histoire arozza squadra foce luddareddu notte agostu aout nuit acciacatore vision battezimu bapteme magie corse tueur sorcier chaman chamanisme etudes muntese credenza croyance cultura culture

Sbanditu

Nombre de messages : 19
Date d'inscription : 20/01/2008

Revenir en haut Aller en bas

Revenir en haut


 
Permission de ce forum:
Vous ne pouvez pas répondre aux sujets dans ce forum
Ne ratez plus aucun deal !
Abonnez-vous pour recevoir par notification une sélection des meilleurs deals chaque jour.
IgnorerAutoriser